“Din când în când este necesar să ne retragem în vârful munților sau în văile ascunse, pentru a reface legătura cu sursa vieții. Înspiră și înalță-te până la capătul universului; expiră și adu universul înapoi, în interiorul tău. După aceasta, respiră toată fertilitatea și vibrația pământului.
În cele din urmă, amestecă respirația cerului și pe cea a pământului cu propria respirație, devenind însăși Respirația Vieții.” – Morihei Ueshiba, ”Arta păcii”

În copilărie auzeam permanent fraze de genul ”Mă duc la munte să-mi încarc bateriile.” Iar atunci orașul era departe de forma la care a ajuns astăzi – numărul mașinilor era nesemnificativ, exista mult mai multă vegetație, se putea înota în Herăstrău, iar ritmul de viață ”fast-forward” nu ajunsese încă aici. Azi, auzim mai rar despre acest gest de încărcare a bateriilor, oamenii merg în continuare la munte sau la mare (ori în alte zone cu aer curat și peisaje frumoase), dar obiectivul este în primul rând … distracția. Pe munte sunt mai multe grătare decât călători pe trasee, la mare sunt mai multe guri de bere decât de aer … Și totuși, avem nevoie și de liniște, de momente de evadare din cotidian și, mai ales, de regăsire. Nu mai avem nici timp și nici obiceiul de ”a pica pe gânduri”, știm să ne conectăm doar la realitatea socială, economică, de business și familială și uităm cu totul că în afara acestei lumi închise într-un tub de sticlă există realitatea mare din care cândva făceam parte. Din când în când, din ce în ce mai rar, de undeva din profunzimi ne încearcă o oarecare neliniște, dar o înecăm repede în vâltoarea acțiunilor și nu realizăm că astfel sărăcim sufletește și că în jurul nostru natura moare puțin câte puțin.

Există o legătură între acestea, obișnuința consumului irațional duce în final la consumul propriilor resurse interioare de entuziasm și ne îndepărtează de bucuriile simple. De aici până la dependența de nou și modern și ruperea totală de natură nu mai este decât un singur pas.

Din perspectiva noastră, invitația la trialton nu este doar despre a face mișcare. A înota în lacuri de munte sau în mare, a alerga sau a pedala prin păduri, pe sub creste sau peste câmpuri viu colorate înseamnă în primul rând a te reconecta acelei realități căreia îi aparținem cu adevărat și care e singura în măsură să „ne încarce bateriile”. Cursa poate fi obositoare, într-adevăr. Dar, cu circuitele refăcute, chiar întorși acasă, vom reuși să găsim mai multă bucurie în fiecare gest și vom descoperi perspective noi prin practica introspecției și a contemplației. În timp vom ajunge să ne cunoaștem mai bine și, totodată, poate că vom deveni mai interesați de calitatea aerului pe care îl respirăm, de apele lacurilor și ale râurilor din orașele în care trăim și de păstrarea acelei stări de liniște sufletească descoperită în timpul alergării, a înotului sau a pedalatului. Și atunci, a fi triatlonist amator poate însemna să regăsești naturalețea în mișcare, să re-înveți alunecarea și plutirea și să te bucuri de fiecare moment, așa cum o fac copiii.

Dacă ai o poveste despre natură și mișcare, curățenie în zone de concurs sau pur și simplu despre regăsirea bunului simț prin sport, trimite-ne-o și poate că o vom publica aici.

Înapoi
Profil de triatlonist – Marius Dumitran, asistent universitar și programator
Înainte
Perspectiva eco-sufletească asupra triatlonului